Partea I (cu titlul in lucru)

Stătea cu țigara aprinsă la geam, privind ceva, el nu știa niciodată ce, părea că e ceva dincolo de memorie, mai departe de orice amintire, poate undeva într-o previziune, sau în altă lume, cine știe… Trecu pe lângă laptopul ei aprins și văzu coala albă, goală. Nu scrisese un cuvânt toată dimineața. Nici cana de cafea nu o avea lângă ea, pe pervaz. O luă și i-o duse, învăluind-o moale, ca să nu-i strice aura de catifea, să nu-i întărească cumva țesătura. ”Când crezi că o să înceapă?” îl întrebă. ”Ce să înceapă?” – era confuz. ”Războiul. O să înceapă războiul.” De data asta ceva îl lovi în piept, ca o greutate răuvoitoare, ca o superstiție pe cale să se împlinească, ca un presentiment nepoftit. ”Baby, despre ce vorbești?” o întrebă calm, cu glasul lipsit de spaimă, așa cum întrebi pe cineva despre ce emisiune vorbește mai exact, despre ce magazin, o banalitate. Îi întinse cafeaua și continuă plin de convingere duioasă ”Ce război, baby? La noi? N-o să fie niciun război.” ”Ba da, iubire, ba da.” Și își puse palma ermetic pe obrazul lui, așa cum făcuse de prima oară. Era gestul ei și îi urma mereu privirea cu ochii mijiți, numărându-i liniile și cutele de sub pleoape, multe la număr, în diferite nuanțe de cafeniu. ”Uită-te și tu la lumea asta, de când cu, știi tu, atacul acela... de atunci, clocotește, o să fie război, o să fie război... Te-ai întrebat vreodată ce-ai să faci pe timp de război? Unde ai să mergi? La birou? La ce i-ar mai ajuta? Sărmanii... Eu am să mă fac infiermieră, am să stau cu răniții. Sper să pot, poate mi se face rău prima oară când intru acolo și n-o să mă mai lase. Trebuie să mă pregătesc...” Își luă palma de pe obrazul lui și o strânse ușor, în gestul pe care îl făcea mereu când se gândea la lucruri serioase, când avea de decis ceva, când nu știa de ce să se apuce prima oară. ”Baby,...” încercă să o răzgândească, dar nu-l mai auzi, se așezase deja în fața laptopului și scria. O parte din el încercă să se liniștească gândind că poate avea în minte un roman, o poveste, o proză, și de acolo pornise toată această idee. Poate încerca să își joace rolul, să vadă cum cade (cădea bine, își recunoscu sieși, fusese perfectă cu privirea ațintită peste mări și țări, cu palma ei fermă, îmbătrânită înainte de vreme, cu cafeaua și țigara și glasul stins, dar plin de fermitate vorbind despre un război ce părea să-i bată la ușă). Și totuși, de unde ideea asta? Încercă o căutare online, poate apăruseră știri alarmante, dar evident false, poate se iscase o polemică, poate era o superstiție populară, o interpretare în cine știe ce viziune mistică a unor evenimente recente. Nu găsi nimic. Nimic acolo, aproape de ei, nu la un continent distanță, nimic care să ”vină” peste ei, nimic. Și despre ce atac vorbea? Nu-și amintea nimic recent, ceva care să o alarmeze așa. Vru să o întrebe, dar se răzgândi. Poate totuși era totul doar de dragul unei proze realiste.

O găsi îmbrăcată într-un tricou alb, simplu, și o pereche de blugi, stătea în genunchi pe jos, în mijlocul covorului, pierdută în niște gânduri prea îndepărtate. ”Baby, ce faci?” îi strigă din hol. Se ridică cu privirea speriată și parcurse distanța până la el ca și cum ar avea obstacole pe jos. O privi buimăcit. ”Andrei, îngere, ce cauți aici?” – ”Am terminat la birou...” îi răspunse, puțin surprins, puțin alarmat. ”La birou? Ce-ai mai făcut la birou? Ce ar mai fi de făcut? Și ce cauți aici? Uită-te și tu ce dezastru, cât sânge, sunt mulți, nici nu știi de care să te ocupi prima oară, sunt împușcați, schilodiți” aproape plângea deja spunând toate astea dar se vedea că încearcă foarte tare să se stăpânească, ”e o nebunie, e ireal.” Privi în jurul lui, propria-i sufragerie era exact cum o lăsase de dimineață, cu o pătură maro răvășită pe canapea, câteva cărți pe masă, o cană de cafea pe jumătate plină, draperiile trase și perdeaua de modă veche, rămasă moștenire. ”Eva, baby, liniștește-te, uită-te la mine, sunt acasă.” – Ea îl privea încruntată, cu mâinile tremurând, se uita la cămașa lui, analizând ceva ce lui îi scăpa și cât îl obsedau deja toate lucrurile acestea ce îi tot scăpau, nu înțelegea ce se întâmplă, femeia asta tânără și încruntată din fața lui ce părea prinsă într-o lume supra-reală, transpunerea subită în realitate a unor romane cu iz schizofrenic a căror autenticitate o lăudase el însuși (”Ce prostie!” își spunea acum, prea târziu) la prima lor conversație despre literatură. În timp ce o privea analizându-l căută cu privirea laptop-ul. Era stins. Nu-și mai explica nimic, nu scrisese din nou nici măcar un singur rând, nu mai scrisese de săptămâni bune, de ultima oară când menționase războiul acela inexistent. ”Andrei, du-te acasă! Du-te acasă! Repede! Și încuie ușa, știu eu cum e, am citit, or să te ia de acasă, or să-ți pună pușca în mână și n-o să le pese cine ești, n-or să le pese de nimic, te trimit acolo și... du-te acasă!” Îl zdruncina deja, dar nu foarte tare, parcă îi era frică să nu facă un scandal prea mare, să o audă și alții, să atragă atenția. Își puse din nou mâna dreaptă pe obrazul lui, avea să facă asta până în ultima clipă și îi privi din nou cutele de sub ochi (le știa pe toate, le renumăra doar, din când în când). ”14” și zâmbi în colțul gurii. ”Acum pleacă.” O privea în continuare și privea sufrageria. Se întoarse și se îndreptă spre bucătărie. Câteva vase erau spălate, altele în chiuvetă, altele lângă. Untul era pe tejghea și cafeaua era făcută. Puse mâna pe cafetieră, nu mai era caldă. Untul era moale. Se întoarse în sufragerie și ea era din nou în genunchi pe jos, pierdută în gânduri. Se duse și o ridică. ”Eva, uită-te la mine!”. ”Andrei! Când ai venit? Nu te-am auzit, nici nu știu la ce mă gândeam. Mă apucasem de treabă și m-am luat cu altele... cât e ceasul? Ai venit devreme!” Îl sărută fugar, luă cana de cafea de pe masă, bău două guri și se duse în bucătărie unde începuse din nou să spele vasele. El rămase în mijlocul sufrageriei, apoi se propti în ușa de la bucătărie de unde o privea molcom, fără să-și dea bine seama cam ce ar trebui să facă, pe cine să întrebe ceva, nici el nu știa ce, sau ce să o întrebe pe ea, făptura încruntată din fața lui, cu degetele aspre și călcâiele bătătorite. 

Prolog (postat târziu)

“Felinarul din Harry Potter de la colț de stradă...” așa începea o poezie de a mea, de prin 2010. Tot așa încep acum și prologul plecării mele din casa părintească. E un gând pe care mi-l doresc înfăptuit de ani de zile, iar acum, când mă desparte o săptămână de împlinirea lui, emotivitatea din mine dorește să-și ia rămas-bun de la toate mărunțișurile ce compun existența mea actuală. Printre care și felinarul din Harry Potter de la colț de stradă, care, cu toate că nu mai clipește în fiecare seară, mi-a lăsat acel sentiment în suflet că eu stau pe strada lui Harry Potter, nu întâmplător denumită ”Strada Sirius”. La fel și băncuțele din fața bisericii de lângă spital, pe care îmi fumez prima și/sau ultima țigară din fiecare zi, John Doe, pe care îl zăresc ocazional încă de prin clasa a IX-a, casierițele de la Billa, via și abțibildurile de pe geamul meu, mașina lui tata parcată în spatele blocului, vinylurile de pe peretele camerei mele, ceasul în formă de tigaie din bucătărie, ușa mea pe care numai eu reușesc să o deschid și clanța pe care am refuzat cu ardoare să o repare tata, draperiile pe care le am din clasa întâi. Îmi vor lipsi toate, le simt undeva în mădularele oaselor de la picioare, în timp ce pargurg drumul meu pe jos spre casă, cu scurtăturile mele, realizând că mi-au mai rămas 5 zile. E un pas necesar și benefic, pentru mine, și pentru ei. Nu știu cum va fi să nu simt nevoia să sun să spun că acum am plecat de la facultate și vin spre casă, să întreb dacă trebuie luat ceva de la Billa, să îi aud strigând ”Ceau puiu” când intră Julia în casă, să discutăm politică din camere diferite, să decrete mama ”Copilule, tu chiar ai o problemă” și să se întrebe retoric ”Oare ce cred vecinii ăștia despre noi? Că suntem o casă de nebuni, îți spun eu.”, să îl văd pe tata căutând ceva de uns pe pâine pentru că i-a rămas un colț și nu-l poate mânca gol, întrebând retoric dacă mai avem un obiect pierdut de ani de zile și mama răspunzând, indiferent de realitate, ”L-ai vândut la piață”, să mă strige anunțându-mă că a apărut Prințul Nicolae la televizor, să ceară un deț de cafea doar în zilele în care am băut-o pe toată. Nu mă mut pentru că nu-i iubesc enorm, nu mă mut pentru că nu ne înțelegem sau pentru că nu mai avem loc unul de celălalt. Mă mut pentru că îi iubesc atât de mult încât să-mi dau seama că avem nevoie de asta și cu toate că îmi vor lipsi teribil, știu că așa ne vom redescoperi fiecare și vom fi în sfârșit liberi.

P.S. Oare cine o să-mi umple anul acesta ghetele de Moș Nicolae cu portocale, nuci și fructe exotice? 

Și originalul Harry Potter, datând din 11.06.2010:

Felinarul din Harry Potter de la colț de stradă,
dudul zilelor de mai,
miros de vinete coapte de la oamenii ce încă mai gătesc,
câteva stele răzlețe agățate de cer,
ce seară statică!
Atât de statică că mă doare pieptul de la ea,
atât e de grea.
Mă lasă tata singură să îl aștept afară.
Mă agăț de dud,
așa cum se cațără copiii în filme pe scările acelea lungi din vise,
părând că vor ajunge la cer.
Mă agăț de fiecare ramură, alegând toate fructele coapte,
una câte una, repede,
fără să-mi pese că o să mă doară burta.
În câteva minute
mă voi întoarce în casă,
va trebui să mă gândesc la toate câte le am de făcut.
Dar aici încă,
privesc printre ramuri câte o stea,
lăsând acest sentiment de întregime în noaptea clară
să-mi atingă venele.
Mă plimb prin parcarea din spatele blocului.
Mi-e dor de mare,
de aerul ei, de vânt, atât de blând când atingea un suflet lipsit de griji.
Mi-e dor de fericirea simplă,
nealterată de fiecare ghimpe al lumii,
mi-e dor de tăcerea ușoară,
neîntreruptă de cuvinte inutile.

Mi-e dor de mine, așa cum mă știam odată... 

The whole truth.

There comes a time, when, however strong you are, however good you're holding it together and however perfectly you manage yourself through, well, there comes a time when you'll gonna need Someone to tell the whole truth to.
Someone to be honest to, Someone to whom you won't need to smile, or say "I'm ok" or fake your whole screwed-up life in front of. Someone I need.
Problem is Someone is hard to find. Especially because we ourselves find it hard to be Someone for the person standing next to us. Truth is inconvenient. Truth is something we want out of our minds, because our truth is our reality and our reality is the exact place we want to get out of. We can't face that. We can't face ourselves. And we can't hear ourselves talking about how weak we are, how miserable, how scared. We can't hear ourselves telling the truth we so try to hide. And Someone's role is that of making us feel so comfortable, so protected, that we would let go of that and be honest. We are not ok. We are not happy. We are not where we want to be and we are lying about it all.