“Felinarul din
Harry Potter de la colț de
stradă...” așa începea o poezie de a mea, de prin 2010. Tot așa încep acum și
prologul plecării mele din casa părintească. E un gând pe care mi-l doresc
înfăptuit de ani de zile, iar acum, când mă desparte o săptămână de împlinirea
lui, emotivitatea din mine dorește să-și ia rămas-bun de la toate mărunțișurile
ce compun existența mea actuală. Printre care și felinarul din Harry Potter de
la colț de stradă, care, cu toate că nu mai clipește în fiecare seară, mi-a lăsat
acel sentiment în suflet că eu stau pe strada lui Harry Potter, nu întâmplător
denumită ”Strada Sirius”. La fel și băncuțele din fața bisericii de lângă
spital, pe care îmi fumez prima și/sau ultima țigară din fiecare zi, John Doe,
pe care îl zăresc ocazional încă de prin clasa a IX-a, casierițele de la Billa,
via și abțibildurile de pe geamul meu, mașina lui tata parcată în spatele
blocului, vinylurile de pe peretele camerei mele, ceasul în formă de tigaie din
bucătărie, ușa mea pe care numai eu reușesc să o deschid și clanța pe care am
refuzat cu ardoare să o repare tata, draperiile pe care le am din clasa întâi.
Îmi vor lipsi toate, le simt undeva în mădularele oaselor de la picioare, în
timp ce pargurg drumul meu pe jos spre casă, cu scurtăturile mele, realizând că
mi-au mai rămas 5 zile. E un pas necesar și benefic, pentru mine, și pentru ei.
Nu știu cum va fi să nu simt nevoia să sun să spun că acum am plecat de la
facultate și vin spre casă, să întreb dacă trebuie luat ceva de la Billa, să îi
aud strigând ”Ceau puiu” când intră Julia în casă, să discutăm politică din
camere diferite, să decrete mama ”Copilule, tu chiar ai o problemă” și să se
întrebe retoric ”Oare ce cred vecinii ăștia despre noi? Că suntem o casă de
nebuni, îți spun eu.”, să îl văd pe tata căutând ceva de uns pe pâine pentru că
i-a rămas un colț și nu-l poate mânca gol, întrebând retoric dacă mai avem un
obiect pierdut de ani de zile și mama răspunzând, indiferent de realitate,
”L-ai vândut la piață”, să mă strige anunțându-mă că a apărut Prințul Nicolae
la televizor, să ceară un deț de cafea doar în zilele în care am băut-o pe
toată. Nu mă mut pentru că nu-i iubesc enorm, nu mă mut pentru că nu ne
înțelegem sau pentru că nu mai avem loc unul de celălalt. Mă mut pentru că îi
iubesc atât de mult încât să-mi dau seama că avem nevoie de asta și cu toate că
îmi vor lipsi teribil, știu că așa ne vom redescoperi fiecare și vom fi în
sfârșit liberi.
P.S. Oare cine o să-mi umple anul acesta ghetele de Moș Nicolae cu
portocale, nuci și fructe exotice?
Și originalul Harry Potter, datând din 11.06.2010:
Felinarul din Harry Potter de la colț de stradă,
dudul zilelor de mai,
miros de vinete coapte de la oamenii ce încă mai gătesc,
câteva stele răzlețe agățate de cer,
ce seară statică!
Atât de statică că mă doare pieptul de la ea,
atât e de grea.
Mă lasă tata singură să îl aștept afară.
Mă agăț de dud,
așa cum se cațără copiii în filme pe scările acelea lungi din vise,
părând că vor ajunge la cer.
Mă agăț de fiecare ramură, alegând toate fructele coapte,
una câte una, repede,
fără să-mi pese că o să mă doară burta.
În câteva minute
mă voi întoarce în casă,
va trebui să mă gândesc la toate câte le am de făcut.
Dar aici încă,
privesc printre ramuri câte o stea,
lăsând acest sentiment de întregime în noaptea clară
să-mi atingă venele.
Mă plimb prin parcarea din spatele blocului.
Mi-e dor de mare,
de aerul ei, de vânt, atât de blând când atingea un suflet lipsit de griji.
Mi-e dor de fericirea simplă,
nealterată de fiecare ghimpe al lumii,
mi-e dor de tăcerea ușoară,
neîntreruptă de cuvinte inutile.
Mi-e dor de mine, așa cum mă știam odată...
