Stătea cu țigara
aprinsă la geam, privind ceva, el nu știa niciodată ce, părea că e ceva dincolo
de memorie, mai departe de orice amintire, poate undeva într-o previziune, sau
în altă lume, cine știe… Trecu pe
lângă laptopul ei aprins și văzu coala albă, goală. Nu scrisese un cuvânt toată
dimineața. Nici cana de cafea nu o avea lângă ea, pe pervaz. O luă și i-o duse,
învăluind-o moale, ca să nu-i strice aura de catifea, să nu-i întărească cumva
țesătura. ”Când crezi că o să înceapă?” îl întrebă. ”Ce să înceapă?” – era
confuz. ”Războiul. O să înceapă războiul.” De data asta ceva îl lovi în piept,
ca o greutate răuvoitoare, ca o superstiție pe cale să se împlinească, ca un
presentiment nepoftit. ”Baby, despre ce vorbești?” o întrebă calm, cu glasul
lipsit de spaimă, așa cum întrebi pe cineva despre ce emisiune vorbește mai
exact, despre ce magazin, o banalitate. Îi întinse cafeaua și continuă plin de
convingere duioasă ”Ce război, baby? La noi? N-o să fie niciun război.” ”Ba da,
iubire, ba da.” Și își puse palma ermetic pe obrazul lui, așa cum făcuse de
prima oară. Era gestul ei și îi urma mereu privirea cu ochii mijiți,
numărându-i liniile și cutele de sub pleoape, multe la număr, în diferite
nuanțe de cafeniu. ”Uită-te și tu la lumea asta, de când cu, știi tu, atacul
acela... de atunci, clocotește, o să fie război, o să fie război... Te-ai
întrebat vreodată ce-ai să faci pe timp de război? Unde ai să mergi? La birou?
La ce i-ar mai ajuta? Sărmanii... Eu am să mă fac infiermieră, am să stau cu
răniții. Sper să pot, poate mi se face rău prima oară când intru acolo și n-o
să mă mai lase. Trebuie să mă pregătesc...” Își luă palma de pe obrazul lui și
o strânse ușor, în gestul pe care îl făcea mereu când se gândea la lucruri
serioase, când avea de decis ceva, când nu știa de ce să se apuce prima oară.
”Baby,...” încercă să o răzgândească, dar nu-l mai auzi, se așezase deja în
fața laptopului și scria. O parte din el încercă să se liniștească gândind că
poate avea în minte un roman, o poveste, o proză, și de acolo pornise toată
această idee. Poate încerca să își joace rolul, să vadă cum cade (cădea bine,
își recunoscu sieși, fusese perfectă cu privirea ațintită peste mări și țări,
cu palma ei fermă, îmbătrânită înainte de vreme, cu cafeaua și țigara și glasul
stins, dar plin de fermitate vorbind despre un război ce părea să-i bată la
ușă). Și totuși, de unde ideea asta? Încercă o căutare online, poate apăruseră
știri alarmante, dar evident false, poate se iscase o polemică, poate era o superstiție
populară, o interpretare în cine știe ce viziune mistică a unor evenimente
recente. Nu găsi nimic. Nimic acolo, aproape de ei, nu la un continent
distanță, nimic care să ”vină” peste ei, nimic. Și despre ce atac vorbea? Nu-și
amintea nimic recent, ceva care să o alarmeze așa. Vru să o întrebe, dar se
răzgândi. Poate totuși era totul doar de dragul unei proze realiste.
O găsi îmbrăcată într-un tricou alb, simplu, și o
pereche de blugi, stătea în genunchi pe jos, în mijlocul covorului, pierdută în
niște gânduri prea îndepărtate. ”Baby, ce faci?” îi strigă din hol. Se ridică
cu privirea speriată și parcurse distanța până la el ca și cum ar avea
obstacole pe jos. O privi buimăcit. ”Andrei, îngere, ce cauți aici?” – ”Am
terminat la birou...” îi răspunse, puțin surprins, puțin alarmat. ”La birou?
Ce-ai mai făcut la birou? Ce ar mai fi de făcut? Și ce cauți aici? Uită-te și
tu ce dezastru, cât sânge, sunt mulți, nici nu știi de care să te ocupi prima
oară, sunt împușcați, schilodiți” aproape plângea deja spunând toate astea dar
se vedea că încearcă foarte tare să se stăpânească, ”e o nebunie, e ireal.” Privi
în jurul lui, propria-i sufragerie era exact cum o lăsase de dimineață, cu o
pătură maro răvășită pe canapea, câteva cărți pe masă, o cană de cafea pe
jumătate plină, draperiile trase și perdeaua de modă veche, rămasă moștenire.
”Eva, baby, liniștește-te, uită-te la mine, sunt acasă.” – Ea îl privea
încruntată, cu mâinile tremurând, se uita la cămașa lui, analizând ceva ce lui
îi scăpa și cât îl obsedau deja toate lucrurile acestea ce îi tot scăpau, nu
înțelegea ce se întâmplă, femeia asta tânără și încruntată din fața lui ce
părea prinsă într-o lume supra-reală, transpunerea subită în realitate a unor
romane cu iz schizofrenic a căror autenticitate o lăudase el însuși (”Ce
prostie!” își spunea acum, prea târziu) la prima lor conversație despre literatură.
În timp ce o privea analizându-l căută cu privirea laptop-ul. Era stins. Nu-și
mai explica nimic, nu scrisese din nou nici măcar un singur rând, nu mai
scrisese de săptămâni bune, de ultima oară când menționase războiul acela
inexistent. ”Andrei, du-te acasă! Du-te acasă! Repede! Și încuie ușa, știu eu
cum e, am citit, or să te ia de acasă, or să-ți pună pușca în mână și n-o să le
pese cine ești, n-or să le pese de nimic, te trimit acolo și... du-te acasă!” Îl
zdruncina deja, dar nu foarte tare, parcă îi era frică să nu facă un scandal
prea mare, să o audă și alții, să atragă atenția. Își puse din nou mâna dreaptă
pe obrazul lui, avea să facă asta până în ultima clipă și îi privi din nou
cutele de sub ochi (le știa pe toate, le renumăra doar, din când în când). ”14”
și zâmbi în colțul gurii. ”Acum pleacă.” O privea în continuare și privea
sufrageria. Se întoarse și se îndreptă spre bucătărie. Câteva vase erau
spălate, altele în chiuvetă, altele lângă. Untul era pe tejghea și cafeaua era
făcută. Puse mâna pe cafetieră, nu mai era caldă. Untul era moale. Se întoarse
în sufragerie și ea era din nou în genunchi pe jos, pierdută în gânduri. Se
duse și o ridică. ”Eva, uită-te la mine!”. ”Andrei! Când ai venit? Nu te-am
auzit, nici nu știu la ce mă gândeam. Mă apucasem de treabă și m-am luat cu
altele... cât e ceasul? Ai venit devreme!” Îl sărută fugar, luă cana de cafea
de pe masă, bău două guri și se duse în bucătărie unde începuse din nou să
spele vasele. El rămase în mijlocul sufrageriei, apoi se propti în ușa de la
bucătărie de unde o privea molcom, fără să-și dea bine seama cam ce ar trebui
să facă, pe cine să întrebe ceva, nici el nu știa ce, sau ce să o întrebe pe
ea, făptura încruntată din fața lui, cu degetele aspre și călcâiele bătătorite.
